În ciuda vremii urâte de afară, aceasta e în fapt o altă provocare adresată lui Grigore Cartianu, redactorul-şef al ziarului “Adevărul”.

Jurnalistul l-a invitat anii trecuţi pe Emil Boc la un concurs de dat cu coasa, amânat, până la scrierea acestei ştiri, din motive care ne scapă.

Are grijă ca atunci când aplică “m” asupra lui “x” să nu crească “n”, ceea ce i-ar scoate ecuaţia din pagină.

Astfel, între marginile aceleiaşi coli, zi de zi, matematicianul îşi face caietul său, filă după filă.

„De ce trebuie să dureze o oră sau chiar mai mult un jurnal de ştiri? De ce trebuie să aflăm ce nenorociri se întâmplă pe şosele, în oraşe şi sate (accidente, crime, etc.), ce nunţi, botezuri sau alte petreceri au mai avut loc? Şi de ce atât de puţine ştiri din alte ţări? Mai privim şi posturi de televiziune din străinătate şi vedem altfel de jurnale. Oare la noi numai aşa se poate? Se spune că asta cere publicul. Dar oare publicul acesta cine l-a format aşa? Aş dori o dezbatere pe această temă, dacă or mai considera-o şi alţii interesantă. Vă mulţumesc“, ne-a scris doamna Paula Posea.

Ştiu, doamnă, de ce sunteţi nemulţumită. Vă împărtăşesc pe deplin senzaţia de greaţă. Oricum, din toate răspunsurile pe care le-aţi putea primi la aceste nedumeriri, majoritatea vor suna aşa: „Cine vă pune să vă uitaţi? Schimbaţi canalul!“. Această afirmaţie, deşi cam din topor, este doar parţial realizabilă.

De exemplu, eu, dimineaţa, deschid televizorul şi beau cafeaua cu Bernard, un urs din desene animate, pentru că am constatat că mă trezesc mai repede când combin cofeina cu râsul. M-am săturat şi eu de mutra afectată a lui Mihai Dedu de la Pro TV când prezintă cinci accidente rutiere la rând, apoi face mişto cu Busu de domnişoarele de pe litoral. La fel şi în cazul celorlalte televiziuni.

Dacă mai am chef să mă uit la televizor şi nu merg în bucătărie, lângă radio, schimb cinci minute pe BBC şi CNN, doar ca să citesc titlurile, că oricum sunt sătul de ele de la serviciu. Apoi butonez canalele Discovery şi ajung la un post TV despre pescuit. Cred că sunt cel mai bun pescar din faţa televizorului.

De ceva vreme, ca să plec spre birou convins încă odată că dau impozite statului ca să fie plătiţi nişte incompetenţi, mut puţin şi pe TVR 1, care face o emisiune estivală penibilă, cu două prezentatoare anoste, care nu ştiu nici măcar să se dezbrace ca rivalele lor de la televiziunile private.

Altfel, ce să vă mai spun: la televiziunile româneşti găsiţi şi emisiuni de dezbatere interesante – nu multe, ce e drept -, piese de teatru şi alte lucruri frumoase. Altceva: puteţi să citiţi în loc să vă uitaţi la televizor.

Nu, nu vă tratez ca pe un copil, dându-vă sfaturi la mintea cocoşului. Sunt sigur că găsiţi singură alte modalităţi de a vă informa. Propunerea dumneavoastră ascunde însă altceva: această abordare urâtă a cotidianului de către televiziuni nu mai poate fi ocolită.

Nu e uşor să închizi ochii şi să schimbi canalul. Non-ştirile te sufocă şi nu mai poţi respira informaţie brută, utilă. Site-urile ziarelor şi-au vândut publicul pe 30 de afişări, iar televiziunile şi-au trădat telespectatorii pentru câteva puncte de rating. Un exemplu: regalul fund pe care îl posedă Pippa Middleton – nu mai explicăm cine este – a fost fotografiat şi filmat din atâtea poziţii, că probabil nici ea nu-şi doreşte să-l mai vadă.

Articolul a mai fost publicat şi pe www.ideilibere.ro

De câţiva ani, săteni care se cunosc de-o viaţă vin în mica piaţă din centrul comunei şi vând ce cultivă în curte. De când mă ştiu, oamenii fac acelaşi lucru. Parcă au încremenit în timp. Singura schimbare din viaţa lor de mici întreprinzători e cântarul electronic.

Altădată grădinari pătimaşi, care duceau produse la „cucoane” în oraş, oamenii au îmbătrânit şi nu mai au putere să-şi cultive pământul. Tinerii lucrează în străinătate, în marile centre comerciale din Capitală sau în clădiri de sticlă. Nu mai au timp de grădinărit.

Oamenii nici animale nu mai cresc, decât nişte păsări, că le dau ouă şi carne. Cultivă roşii, castraveţi şi alte asemenea bunătăţi în grădinile din spatele caselor. Pe loturile amplasate la şosea sau la autostrada Bucureşti-Piteşti, legumele au fost înlocuite de vile.

Unii, puţini, au seră din sticlă. Alţii şi-au făcut solar, cu folie de plastic. Au ce mânca din grădină toată vara şi pun la borcan şi pentru iarnă-primăvară.

Ai crede că, fiind aşa aproape de creierul României, de Bucureşti adică, gospodarii ştiu mai multe. Dar nici măcar nu vor să ştie mai multe. Cum spuneam: au încremenit.

I-am întrebat, dacă tot se cunosc din copilărie şi au încredere unii în alţi, de ce nu îşi fac o asociaţie prin care să vândă legumele crescute fără substanţe chimice unor restaurante care se laudă că folosesc produse ecologice. E la modă, le-am spus. Ar vinde legumele la preţuri de cinci ori mai mari.

Dar ei n-au auzit de Jamie Oliver, deşi mănâncă mai sănătos ca el de când se ştiu. Mulţi nu ştiu nici ce este acela internet. Iar cei care au habar, îl consideră inutil, că au văzut la ce-l folosesc nepoţii – muzică, filme, poze. Şi n-au încredere unii în alţii. Pleacă puţin capul dacă le spui asta. Aşa că le e mai bine aşa.

În pieţele din Bucureşti nu se duc. Nu-i lasă intermediarii sau le iau marfa cu japca, pe câţiva lei. Se întorc acasă şi cu inima îmbolnăvită. Aşa că stau acasă, profitând că unii s-au „boierit“ şi n-au roşii şi dovlecei în curte.

Sunt convins că peste zece ani îi voi găsi în acelaşi loc, stând de vorbă despre ce-a mai făcut unul sau altul şi refuzând orice noutate care le-ar putea schimba viaţa.

Acest articol a fost publicat şi pe www.ideilibere.ro

Epoca manualelor de hârtie pentru elevii din Coreea de Sud a apus, Ministerul Educaţiei, Ştiinţei şi Tehnologiei din această ţară urmând să investească un miliard de dolari până în 2015 în trecerea la manuale digitale, potrivit publicaţiei Chosun Ilbo.

Pentru început, elevii vor folosi ambele suporturi de învăţare, deşi e greu de crezut că tinerii nu cunosc modul de operare al unei tablete. Manualele, care ocupă un ghiozdan voluminos, după digitalizare, vor încăpea lejer pe o tabletă PC, iar aceasta, într-un buzunar.

Autorităţile coreene vor face şi un “nor de informaţie”, care va cuprinde, de exemplu, conţinutul bibliotecii dintr-o şcoală în format digital, “nor” pe care fiecare elev îl poate accesa oricând.

Ministerul Educaţiei din Coreea de Sud va oferi tablete PC gratuite tuturor copiilor care provin din familii nevoiaşe. Colegii lor de generaţie din România de-abia primesc 200 de euro pentru achiziţionarea unui PC cu o configuraţie standard, dar de o vârstă electronică înaintată.

Nu mai comentăm lecţiile făcute online cu copiii care lipsesc motivat de la şcoală, astfel încât să nu rămână în urmă cu învăţatul.

În acest timp, în România se numără picaţii la Bacalaureat şi nimeni nu-şi asumă nicio responsabilitate: guvern, minister, şcoală, părinţi, elevi.

Articol apărut şi pe www.ideilibere.ro

Am înţeles, de asemenea, că această ţară are un PIB virtual de aproape 80 de miliarde de dolari, adică jumătate din PIB-ul ţării mele din buletin, ceea ce înseamnă că suntem un stat destul de mărişor, cu potenţial financiar însemnat.

Nu ştiu de ce până acum instituţiile internaţionale de statistică nu au luat în considerare şi această comunitate impresionantă. Da, ştiu, răspunsul ar fi că Facebook este o lume virtuală. Dar câte nu se fac într-un mod virtual astăzi?

În timp ce apăs pe tastatură, apar nişte semne mici virtuale pe ecran. Ziarul meu nu ar putea apărea a doua zi fără ele. Când voi termina acest text, îl voi publica pe un site, iar de acolo va fi văzut, virtual, ca dintr-o vitrină, de mulţi oameni. Apoi voi scoate 100 de lei ca să ies în oraş cu prietenii folosind un sistem de comunicare cu banca la fel de virtual.

Domnule preşedinte, aş vrea să îmi exprim toată admiraţia pentru ideea dumneavoastră. Niciun proiect socio-politico-economic nu a mai avut un asemenea succes. De exemplu, URSS a eşuat, la fel şi CSI. De Uniunea Europeană ce să mai zic, vedeţi bine în ce situaţie se află acum. Bineînţeles, pe pământ lucrurile se petrec întotdeauna altfel decât în mediul virtual. Nouă ne merge bine.

Cel mai mulţumit sunt că am la dispoziţie tot spaţiul din lume, că citesc opinii diverse, că văd imagini din toate colţurile lumii. Şi mai însemnat este că, dacă un vecin al meu loveşte un câine pe stradă, iar eu anunţ comunitatea, cel mult până a doua zi, guvernele lumii, cele reale, vor fi obligate de populaţiile lor, cele reale, să dea o lege prin care câinele să fie considerat un animal sfânt. Se poate întâmpla!

Domnule preşedinte, un politruc v-ar sugera să înfiinţaţi un partid cu numele Facebook şi sunt sigur că toţi supuşii se vor înscrie, voluntar, în această formaţiune politică ipotetică. Dar e greşit, e greşit! Facebook ar trebui să rămână aşa, ca un ocean cu o imensă forţă latentă. Dacă „butterfly effect“ este o teorie, Facebook demonstrează că acesta are aplicabilitate.

O prietenă mi-a spus cu ceva timp în urmă că, dacă nu intru în Facebook, nu exist. Exagera, desigur, şi nu mi-a venit să cred. Mi-am făcut paşaportul virtual şi am păşit în lumea pe care o privesc acum. Îmi place, cu seninul şi furiile ei.

Am urmărit aseară, la o terasă din Bucureşti, finala Cupei României. Steaua a bătut, Dinamo a pierdut, Torje a plâns mult, Oli se mai gândeşte dacă stă în Ghencea, a fost şi Vadim în tribuna oficială, lângă Gigi. Toate urâte şi frumoase, ca în fotbalul românesc.

Nu am făcut o comandă la taxi, pentru că nu m-am gândit, plecând de la terasă, pe la 11.45, că voi găsi toţi bucureştenii pe străzi, plus câteva duzini de străini joviali şi chercheliţi până la limita echilibrului.

Aventura mea a pornit de undeva de lângă Piaţa Romană. În marea intersecţie de la Dorobanţi erau, de obicei, taxiuri. Aseară nu erau. M-am prins că n-o să-mi fie uşor să găsesc unul. Am sunat în zadar la firmele de taxi, maşinile erau toate pe traseu. Mi-am spus că voi găsi una pe Magheru, spre Universitate, şi m-am înşelat.

La Universitate am aşteptat o oră şi jumătate, timp în care am alergat după maşinile galbene cu bec verde, ca de altfel toţi cei care se aflau acolo. Ba cu unii m-am şi împrietenit, am schimbat două vorbe, c-aşa e la necaz. Eforturile noastre alăturate au fost în zadar.

Cu toţii aţi ieşit de la o terasă în contextul unui eveniment ca acesta sau poate de la un concert cu 20.000 de spectatori şi ştiţi cum e: nu sunt taxiuri pentru toată lumea. Asta e, mergem mai departe.

Ceva nu v-am spus însă în rândurile de mai sus: taxiuri libere am găsit destule în aventura mea, dar nu am vrut să mă urc, chiar dacă am ajuns acasă după mai mult de două ore. Aş fi stat şi până la 5.00, când încep să circule autobuzele.

Toţi taximetriştii opriţi cereau bani fără să dea drumul contorului, iar suma era dublă sau triplă. Toţi taximetriştii opriţi au respins cursa mea şi a altora care în mod normal ar costa cam 12-15 lei. Toţi taximetriştii opriţi se aşteptau probabil să prindă o cursă spre Sinaia sau Vinţu de Sus.

Cineva îmi spunea: „Vezi, de-aia e bine să ai maşină!” Da, e bine să ai maşină ca să pleci la Piteşti într-o seară ploioasă şi să bei o cafea într-un bar frumos. Răspunsul la expunerea de mai sus nu e achiziţionarea unei maşini, ci boicotarea tuturor nesimţiţilor de la volan.

Mai că îmi vine să-mi cer scuze preşedintelui Traian Băsescu, premierului Emil Boc şi echipei sale guvernamentale, Parlamentului şi partidelor politice pentru gândurile negre şi spurcate pe care le-am avut despre ei în timpul crizei.

Pentru că, domnilor, am suferit mai mult aseară…

Un nesimţit: Firma Confort, indicativ 88, numărul maşinii B 93 YBE

Al doilea nesimţit: Firma Mondial, numărul maşinii B 72 WLJ

Articolul a apărut şi pe www.ideilibere.ro.

Cel mai grav ni se pare însă scuza Marinei Almăşan, publicată de ziarulring.ro: „România, din păcate, iată, se confirmă o dată în plus, că este o ţară izolată, ai cărei conducători din ultimii destui ani n-au reuşit să o facă parte din nicio uniune şi alianţă, o ţară care nu are relaţii de bună vecinătate cu mai nimeni, excepţie făcând Moldova, singurul nostru partizan“.

Cum a ajuns Marina Almăşan de la muzică la strategii geopolitice, nu ştim, dar ştim sigur că doamnei îi cam place să fie – iertare soţului, domnul Socaciu, dar e la figurat – călărită de guvernanţi.

Vă aduceţi aminte că, recent, CNA a amendat TVR pentru e emisiune atât de greţoasă, cum numai politicienii ştiu să o facă. Din senin, ca spiriduşii irlandezi, pe platoul de emisie verde al Marinei Almăşan apar trei vedete politice: Gheorghe Flutur, Emil Boc şi Elena Udrea, ca să-şi prezinte realizările. Aşa că de-asta politicienii noştri nu se înţeleg bine cu vecinii: pentru că sunt prea ocupaţi să pună joarda pe românii din ţară, mai ales pe prezentatoarele de televiziune guralive şi bine-făcătoare de rating politic.

Redăm mai jos câteva fragmente dintr-un live prezentat de Marina Almăşan. Vă avertizăm  că rândurile care urmează sunt interzise cardiacilor, şomerilor, pensionarilor, în general electoratului etc.

(În preajma Paştelui se amenaja ceva sărbătoresc, de zor, pe o pajişte)

„Marina Almăşan (foarte mirată): Dacă nu mă-nşeală bine vederea, cel mai cu poftă sapă acolo domnul Flutur. Dumneavoastră sunteţi? Bună ziua!

Gheorghe Flutur (spiritual): Nu sap pe nimeni, plantez.

Marina Almăşan: Ţin minte că atunci v-aţi lăudat cu pârtia de schi de la Gura Humorului. Aţi mai adăugat ceva pe lista rezultatelor deosebite?

Gheorghe Flutur: Da. Mălini, Suceviţa, Cârlibaba. Iar despre Mălini…

Marina Almăşan: Ce s-a-ntâmplat acolo?

Gheorghe Flutur: Pârtii de schi.

Marina Almăşan: A, da?

(discuţia continuă, la fel de greţos, mai bine zis scârbos. Când, ce să vezi, mai apare un spiriduş)

Marina Almăşan: Domnul premier, Emil Boc! Cu ce ocazie în vizită prin Ţara Fluturilor, ca să spun aşa?

Emil Boc: Bună ziua! Şi mulţumesc pentru invitaţie! Sunt aici împreună cu mai mulţi colegi miniştri în Bucovina. Am fost în Botoşani. Astăzi în Suceava, acum la Gura Humorului. Pentru a pune pe drum bun absorbţia fondurilor europene.

Marina Almăşan: Mie-mi pare rău c-aţi venit aşa pe ultima sută de metri şi n-am apucat să vă dau jos cravata de la gât, ca s-aveţi aşa o atitudine mai relaxată…

(hop şi al treilea spiriduş, şefa controalelor Elena Udrea)

Marina Almăşan: Bună ziua, doamna ministru Elena Udrea! Bine aţi venit în control!

Elena Udrea: Bună ziua! Bine v-am regăsit, aici, în Bucovina! Nu sunt în control. În fiecare an, de Paşte, cel puţin în ultimii trei, am reuşit să vin aici…“

Articolul a fost publicat şi pe http://florinmarin.ideilibere.ro/