Când taximetristul te ia de prost

A trecut vremea tertipurilor tehnice după perdea făcute de taximetrişti pentru a-ţi umfla nota de plată. Acum fie încearcă să te prostească în faţă, fie să negocieze tariful până la destinaţie.

Mi s-a întâmplat în Constanţa, la mijlocul lunii august, în timp ce reveneam în Bucureşti, după zece zile de bătut litoralul, la vânat de subiecte, bineînţeles. Am luat un taxi de pe strada Soveja, de lângă Mc, până la gară. 11 lei indica contorul.

Domn serios şi la costum, taximetristul îmi atrage atenţia că nu aceasta este suma pe care trebuie să o plătesc, indicându-mi cu degetul unde scria 17 lei. Îi atrag atenţia că suma arătată de el e de fapt tariful afişat pentru o oră de staţionare.

Şi începe să se coiască, învârtind nişte bonuri nerupte, astfel încât să nu văd bine contorul. Aştept, că doar nu era să-i ia o veşnicie. În final încetează, îi dau 11 lei şi îi explic ca unui prost cu lustră că a greşit.

Recunoaşte. Uf, ce greu!

Suntem departe, departe, departe…

Dintr-o ştire Mediafax tragem concluzia că cinematografia românească duce lipsă de investiţii, în timp ce în Franţa situaţia este fericită din acest punct de vedere. Nimic nou…

Dar hai să vedem cifrele, ca să mai învârtim odată cuţitul în rană:

  • Franţa investeşte anual un miliard de euro
  • România investeşte anual 10 milioane de euro

Ha!

E bine că suntem reglementaţi

„Serviciile notariale din România sunt caracterizate printr-un grad de reglementare ridicat în raport cu media europeană”, a anunţat Consiliul Concurenţei, care a efectuat o analiză pe această piaţă.

În continuare, ni se spune că „sistemul notarial românesc este mai reglementat decât cele din Germania, Spania, Franţa, Italia sau Austria, şi mult mai reglementat decât cele din Anglia, Suedia, Danemarca sau Finlanda”.

Mai că era să-i laud pe puternicii zilei. I-auziţi: „În comparaţie cu alte state europene, România are un cost real al serviciilor notariale mai mare de 7 ori decât în Portugalia, de 14 ori decât în Germania, de 5 ori decât în Franţa, de 6 ori decât în Austria sau Spania şi de 4 ori decât în Belgia”.

Adică se practică tactica „reglementează, dar nu ieftini”.

Schimbaţi legea licitaţiilor publice!

Realizarea unui pod peste Dunăre care să unească Muntenia de Dobrogea este realizabil în 72 de luni.

Cităm din Agerpres: „Primele 24 de luni sunt alocate organizării şi desfăşurării licitaţiei, iar următoarele 48 de luni execuţiei podului principal, viaductelor de acces la pasaj peste calea ferată, podeţelor peste canalele de irigaţie şi desecărilor”.

D-aia ne mişcăm ca melcul!

O veste bună!

Bucureştenii cunosc ambuteiajul care se formează la intersecţia Uverturii cu Virtuţii. Şiruri frânte de maşini care claxonează într-una, tramvaie neastâmpărate care îşi revendică şina etc…

Bineînţeles că stând la volan te apucă nervii şi rareori ai ocazia să ţi-i descarci. Într-unul din cazuri, precum cel de faţă, a ieşit cu pumni. Cineva a luat atitudine cu pumnii. Câţiva pumni pentru derbedei, pentru liniştea noastră.

În toată această aglomeraţie, un bărbat şi o femeie aproape de vârsta a treia traversau trecerea de pietoni.

Au făcut greşeala să stea în drumul a doi găligani anorexici cu glugi, de parcă maica lor le lăsase moştenire tot asfaltul. Atât femeia, cât şi bărbatul au fost ciufuliţi zdravăn de haidamaci.

Şi de unde mi-l aduce Doamne-Doamne din grămada de maşini blocate în intersecţie pe un tânăr îndesat, dar fâşneţ, care văzuse toată scena.

Şi să fi văzut, dragii mei, ce i-a mai trosnit şi-ndreapta, şi-n stânga pe fiecare. În mijlocul drumului, ca acum sute de ani, să râză norodul de ei.

Bătrân, da’ mitocan

Cum spuneam şi altădată, scenele de prost gust abundă în mijloacele de transport din Bucureşti.

În tramvai, un bătrân înfofolit s-a aşezat lângă o domnişoară. Aceasta stătea picior peste picior, lăsând să se vadă câteva bucăţi din blugi lipsă, că aşa e moda.

Bătrânul s-a tot coit pe scaun, până ce s-a gândit să facă o faptă bună, să atragă atenţia domnişoarei cât de dezmăţat s-a îmbrăcat.

Nu, nu i-a dat nicio povaţă plină de tâlc, ci doar a băgat un deget într-o gaură din pantalonii ei, fix deasupra genunchiului.

Impotenta forţă de ordine

Un individ care părea beat, dar în mod cert era un dobitoc, făcea pe nebunul în intersecţia Timişoara cu Braşov, din Drumul Taberei. Lovea cu furie coşurile de gunoi, atât cu pumnii, cât şi cu capul, la fel şi chioşcul unde se vând bilete RATB. 

Doi poliţişti îl priveau, iar din când în când îndrăzneau să se apropie de el. Îl luau de braţ, de parcă erau prieteni, şi îl invitau cu frumosul în maşină.

Individul continua să lovească şi să urle. Când au văzut că s-a mai liniştit, poliţiştii s-au urcat în maşină.

Atunci dobitocul se îndreaptă către ei, trage un şut în portieră şi o ia la goană pe trei cărări. Poliţiştii au sărit ca arşi în urmărirea lui.

Nu ştiu cum s-a terminat povestea. Pierdusem deja două minute bune, încercând să mă conving de ce termenul de „poliţie” echivalează cu acela de „forţă de ordine”.

Când ciobanul e plecat, ne păzesc oile

În fiecare an, de Sf. Dumitru, în Bolintin Vale se organizează bâlci. Găseşti de la arpagic şi butoaie la brice şi carice.

De la an la an am constatat că infracţiunile în acest târg au crescut de la furturi de produse de-ale gurii sau de purtat la jafuri în toată regula.

M-am plimbat pe o stradă ticsită de pastramă vineţie şi de lume. Căutam un tocător. Am unul, dar e mic. Şi mai căutam turtă dulce. În dreptul unui vânzător de linguri de lemn eram eu şi încă un domn.

Pe „dânsele” – patru ţigănci cu fuste – le-am văzut de departe cum se apropie. M-am retras din vreme. A scăpat şi domnul, cu ceva eforturi, din încercuire.

Poliţiştii şi jandarmii se plimbau fix pe unde nu trebuia. Sau pe unde trebuia. M-am ţinut după ei, i-am văzut cu îşi ţineau mâinile la spate şi mergeau ca oile. S-au întâlnit şi cu „dânsele”, cărora le-au făcut semn a lehamite să se care de acolo. Şi să te mai duci la ei să le ceri ajutorul.

Am plecat spre microbuz. Maşina era aglomerată, până la scară. Când să se închidă uşa, apare alta cu fustă, la vreo 200 de kilograme, că ea vrea la Bucureşti. A fost dată jos de şofer, nu înainte să percheziţioneze un bătrân.

Oameni buni, lupul e în stână, iar oile proastele pasc în linişte!

Chelnerul român

Intru la Intermacedonia, în Iancului, să beau o bere. Răsfoiesc „Dilema Veche“ de săptămâna trecută, care are ca temă principală istoria cârciumii româneşti.

E vineri seară, sunt puţini clienţi. Angajaţii, doi chelneri, o barmaniţă şi încă o doamnă, stau agăţaţi de ce găsesc prin preajmă şi se uită la „Dansez pentru tine“. Sonorul scos de plasmă este atât de tare că se aude din drum.

Reuşesc în final să surprind privirea unui chelner şi îi fac semn. El îi zice colegului să mă servească. Colegul i-o întoarce. După ce se invită reciproc de vreo două ori, unul dintre ei vine să ia comanda.

Sosesc alţi doi clienţi, mamă şi fiică. Nici nu se aşează bine că li se aduce nota. Da, nota de plată. Domnişoara le explică faptul că nici nu au apucat să se dezbrace de haine, dar să şi consume ceva. Se rezolvă…

Revin la „Dilema Veche“. Citesc cum erau hanurile, cârciumile româneşti pe vremuri şi cum au devenit ele restaurante, puburi etc. Citesc şi alte lucruri, constatate de noi toţi: mutrele acre ale chelnerilor, de parcă le-ai omorât familia sau nu le-ai plătit rata la bancă; că pun muzică preferată de ei; că dau drumul la televizor în loc să facă atmosferă cu un CD; că te păzesc rezemaţi de ziduri. Şi câte şi mai câte.

Nu mai e veselie ca atunci, nu mai găseşti ironii de bodegă a la Mitică şi nici intrigi amoroase. Lumea s-a schimbat, de acord. La fel şi restaurantele. La fel şi chelnerul român.

Furt locativ

Lumea bună a mitocanilor circulă şi cu tramvaiul. În acest mijloc de transport te încarci cu energii negative chiar dacă eşti legat la ochi şi urechi, de mâini şi de picioare. E scena lor.

O doamnă urcă în tramvai, se uită în stânga şi în dreapa, apoi se aşază pe un loc liber. Nici nu ajungem la următoarea staţie că îşi aduce aminte că n-a taxat bilet. Doar se ridică, fără să mai facă un pas, taxatorul fiind aproape.

Dar un mitocan cu multe ierni în spate stă de veghe şi pune sacoşa pe scaun. Bineînţeles că doamna nu vede scenariul diabolic pe care i-l regizase mitocanul şi se aşază pe sacoşă.

Cine credeţi că era furios? Desigur, mitocanul: „Nu te uiţi, chioara dracului, unde te aşezi?”

Scaunul a rămas liber, cei doi  – fiecare într-un capăt al tramvaiului – schimbând reciproc invective… Un drac, s-au porcăit ca la uşa cortului.