Flasc! Dezveliri ale ziarului Curentul!

În 1928, marele publicist şi ziarist Pamfil Şeicaru înfiinţa ziarul „Curentul”, unul dintre cele mai belicoase gazete din perioada interbelică, după cum se afirmă prin breaslă.

Astăzi, nişte coţcari au pus mâna pe un ziar cu acelaşi nume, fără legătură cu originalul, şi l-au transformat într-un coteţ de porci care, spre deosebire de alte ziare, e prost îngrijit.

„Curentul” poate fi găsit prin intersecţiile Bucureştilor, la liber, fără bani. De când a început campania, anchetele, „dezvelirile”- cum s-ar spune-, apar mai abitir ca oricând.

Numărul pe care am pus mâna are un singur cuvânt cheie: Mircea Geoană. Şi o ţine aşa:

„Cumnatul lui Geoană primeşte peste 20.000 de euro salariu de la stat pe lună”, „Soacra lui Geoană îl concurează la case pe Adrian Năstase”, „Bogdan Chireac: Geoană fură banii de campanie şi-i duce la soacră-sa”, „Geoană riscă puşcăria sau confiscarea averii”, „Geoană vrea să vândă ţara ruşilor”, „Agricultura României a fost pusă pe butuci de cumnatul lui Geoană şi afaceriştii lui”.

Pauză:

„Băsescu: vreau o ţară în care statul e la dispoziţia cetăţenilor, şi nu invers”,”Băsescu, preşedintele care nu vrea compromisuri pentru România, ci modernizarea ţării”.

Revenim:

„Ipocritul Crin – povestea adevărată a dramei soţiei sale, Aurelia Antonescu”, „Cum  a mijlocit Klaus Iohannis dispariţia definitivă a trei copii orfani”, „Lăcomia i-a mâncat, lui Klaus, omenia!” (mişto virgule).

Şi, ca un ziar care se respectă, încheierea:

„Cum scăpăm de constipaţie?”, „10 sfaturi pentru a calma durerile cauzate de hermoroizi”, „Cum să ţii colesterolul sub control”, „Cum să scapi de insomnie”, „Familia Zenga…” , „Teo…”, „Mădălina Manole…” , „Cinci scenarii pentru sfârşitul lumii”.

Ce titluri de căcat…

„Revoluţia” Gara de Nord

Ca şi la alegerile prezidenţiale precedente, din 2004, Gara de Nord, unde pot vota şi cei care nu sunt din Bucureşti, a devenit neîncăpătoare.

Românii s-au aşezat la coadă să voteze, cuprinşi de o euforie familiară doar celor care au urmărit ultima sută de metri a scrutinului de acum cinci ani.

Atunci, Băsescu a câştigat cu Gara de Nord. Dar asta se întâmpla în turul al doilea, nu în primul, ca în cazul de faţă.

Gara de Nord a devenit, astfel, un simbol al schimbării, al votului declarat, în masă, partizan, greţos.

Sau se întâmplă doar pentru că prin Gara de Nord trec mulţi oameni. O fi, nu zic.

Cât de prost să fii…

– să iei o sută de lei sau mai puţin de atât pentru a vota de mai multe ori, deşi te paşte închisoarea;

– să mai şi spui în faţa camerei că ai venit de la dracu’ în praznic la Bucureşti să mai votezi încă o dată, în grup, cu autobuzul, organizaţi de şefu’;

– să dai unor oameni – de la găleţi cu însemnele partidului la pui cruzi – crezând că te vor vota. Un ţigan mi se lăuda că a primit aceste bunătăţi. L-am întrebat de la ce partid era Moşul. A numit vreo trei. Ca să pricep ceva, l-am întrebat ce culoare avea găleata. „Aaa, portocalie!”;

– să promiţi alegătorilor lucruri pe care nici tu nu ai de gând să le faci când vei obţine funcţia, dar care, din cine ştie ce motiv legat de consultanţa politică, dă bine spus la televizor;

– să organizezi o singură secţie de votare în Gara de Nord, unde mulţi oameni se află în tranzit, fiind şi duminică;

Adio, bloguri politice!

Cel mai frumos lucru care se poate întâmpla odată cu încheierea campaniei electorale – deşi vom scăpa abia după 6 decembrie de alegeri – este că vor dispărea afurisitele de bloguri partizane.

De mai bine de o lună, platformele unde ne vărsăm nervi şi ne plângem de milă au fost îmbâcsite cu noi pagini înregistrate şi înregimentate politic. Zoaiele au curs şi în acest mediu, completând oferta la fel de ipocrită a unor ziare şi televiziuni. Şi asta gratuit.

Pentru o vreme, internetul din România a trecut printr-un boom-blogging în toată regula.

Cărăuşi de inteligenţă

Programa şcolară este foarte încărcată, fiind necesară o reformă profundă în domeniul Educaţiei, relevă un raport publicat de Societatea Academică Română.

Elevul se înhamă la toate informaţiile care i se dau într-o zi, pentru ca la terminarea programului să se debaraseze de ele, ca un hamal de greutatea bagajelor.

Ca reper, redăm un comentariu al lui Mihai Eminescu, publicat în „Timpul”, 25 octombrie 1878:
„Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor.

Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat niciun rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte.

La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot„.

Sună cunoscut?

***Textul se regăseşte în volumul „Spre Eminescu – răspuns la ameninţările prezentului şi la provocările viitorului”, de Radu Mihai Crişan, apărut Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.

Ploaia nu era udă?

Ce poate fi mai frumos decât să ieşi seara la o bere cu prietenii?

Şi nu schimbi ba o vorbă tristă, ba una amuzantă?

Şi nu e ideal ca, atunci când se termină ritualul, să te adăposteşti într-un taxi de ploaia în draci de afară?

Şi nu e aşa că te laşi dus spre casă, treci de Elefterie, de Academie şi ajungi pe Timişoara?

Şi nu e al naibii de bine când vezi cum maşina serviciului de gospodărire a cartierului udă spaţiul verde?

Despre ţigani

Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”, face o caracterizare de excepţie acestei minorităţi:

„Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie.

Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare.

Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap.

Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.”

Plouă cu găleţi de campanie

O ştire electorală de la Suceava ne-a fost transmisă la Clinică. Un târg de toamnă a fost transformat, cum altfel, într-un circ. Nasurile roşii ale clovnilor din imaginarul alegătorilor se potriveau de minune pe figurile politicienilor.

Partizanii PDL le-au împărţit oamenilor găleţi. Mai mult ca sigur erau portocalii. Dar nu pe degeaba. Doritorii trebuiau să spună că vor vota cu Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale.

Beneficiarii, ca să le spunem aşa, ar fi promis orice numai să se aleagă cu o găleată nou-nouţă pentru apă proaspătă de fântână.

Strategilor din partide le propunem, ca terapie, şi alte obiecte de uz casnic pe care ar putea să-şi treacă sigla sau feţele: capace de oale, buturugi de spart lemne, nicovale, filamente de bec, popice, pliciuri de muşte.

Lipsă de fairplay în afara terenului

Fenerbahce – Steaua 3-1, CFR – Sparta Praga 2-3, Dinamo – Galatasaray 0-3, Anderlecht – Poli Timişoara 3-1. Cam astea au fost rezultatele din Europa League de joi seară.

M-am uitat din când în când la meciuri, dar nu am putut să nu remarc atitudinea comentatorilor. Trişti, amărâţi, abătuţi… „Ce seară neagră!” Aşa suntem noi, românii, în general. Punem prea mult suflet, vrem să fim buni în toate. Iar dacă nu reuşim, dăm cu bâta în alţii, căutam vinovaţi. E o lipsă de fairplay în afara terenului.

E normal să susţii o echipă a ţării tale, chiar dacă joacă o partidă amicală. Dar să ne cramponăm de o cupă câştigată în ’86 şi de o naţională uimitoare la CM din SUA ’94 e cam mult.

I-aţi văzut pe americani cum reacţionează când e vorba de sporturi? Ei sunt bucuroşi mai mult că intră în competiţie… În rest, Dumnezeu cu mila.