Urmaşul lui Caragiale

În Rahova, în sectorul păstorit de Marian Vanghelie, trăieşte un domn pe care îl consider un document în viaţă: Horia Pană, strănepot al scriitorului Ion Luca Caragiale.

Un reportaj savuros, cu multe amintiri şi amănunte din viaţa lui Nenea Iancu, puteţi citi aici.

Răspunsuri din groapă

Asta mi-a venit acum. Mă gândeam să las cu limbă de moarte cunoscuţilor să mă îngroape cu un telefon mobil la cap, bineînţeles cu bateria full. Aşa vor putea să-mi de-a bipuri până se epuizează acumulatorul.

Da, e bine, ar fi frumos. Mai ales că m-aş înţelege cu cineva căruia să-i redirecţionez apelurile pe care le primesc pe telefonul meu underground. Şi, culmea, îl pun să şi răspundă.

Scorpions. Fără adio!

Scorpions îşi încheie activitatea, a declart Rudolf Schenker, chitaristul trupei germane, pentru cotidianul Bild am Sonntag.

Asta se va întâmpla după scoaterea albumului la care lucrează în prezent şi după un turneu mondial.

Gata, asta a fost. Timpul ne calcă pe toţi în picioare. Rezistă în amintiri cine are carapacea mai tare.

Spaima florilor din cimitir

Mi-am adus aminte recent de o poveste auzită pe patul de spital. Eram în a XII-a şi rămăsesem fără apendice, chiar în luna cu Bac’ul, iar un coleg de salon se tăiase urât la o gambă în Argeş.

Prietenii lui au venit să-l îmbărbăteze şi să se asigure că nu uită de ei. Unul cu plete s-a apucat să povestească ultima lor trăsnaie.

Cică la ţară, într-o noapte, şi-au dat întâlnire în cimitir.  Doi dintre ei s-au crezut mai glumeţi şi au pus la cale o diversiune. Au ajuns mai devreme. Unul murise de curând, aşa că flori erau din belşug.

Idioţii s-au ascuns în stratul de flori de pe bolta înaltă de un metru şi au aşteptat. Bineînţeles că primul venit a fost primul împietrit. Săracu’, după ce s-a uitat în dreapta şi în stânga, s-a trezit că este ţinta unui tir cu flori din întuneric.

Să nu te faci praf pe loc?! Bine că unul dintre glumeţi a început să râdă ca prostu’, altfel făcea ăla infarct de spaimă.

Cine e mai tare: „Flacăra violet” sau „Flacăra violetă”?

Să nu vă fie cu supărare, dragi chiromanţişti, vrăjitoare şi mingicari, dar am o dilemă atât de mare că îmi pierd concentrarea. Cum se zice mai exact pe limbile ezoteriste ale domniilor voastre: flacăra violet sau flacăra violetă? Eu, umil cum mă ştiu, nu vreau să interpretez aiurea şi nici să mă pun rău cu energiile, de care natură ar fi ele.

Dacă fluxul energetic îmi aduce deasupra haloului nori de scântei şi ploi cu waţi? Sau dacă refluxul magic mă lasă fără nici măcar un ohm sau un amper acolo?

Mi-e frică, zău! Să n-am parte de fibră optică dacă vă mint! Şi aşa d-abia am plătit vreo trei facturi la lumină şi net.

Flacăra violet sună, şi vă rog să mă aduceţi pe calea luminată dacă greşesc, ca un nume propriu. Adică Flacăra lu’ unu’ Violet. Dar e prea violet numele pentru un băiat.

Flacăra violetă ar cam fi ce-ar fi. Dar aşa avem două feminine în sintagmă, şi ştiţi ce se întâmplă cu două într-o teacă, da’ pe un culoar de impulsuri simţitoare.

În altă ordine mondială, n-aş recomanda mamelor să-şi intituleze fetele, după cum e obiceiul cu personajele de telenovelă, cu oricare dintre cele două nume. S-ar arde rău de tot.

Blogosfera, între religie şi teoria conspiraţiei

Trafic.ro înregistrează 646 de saituri la categoria Spiritualitate. Ultimul are o vizită, o afişare, deci e proaspăt, locul 0. Când mă uit la statistica WordPress din modulul de administrare, în top apar bloguri pe aceeaşi temă, dar şi fantasmagorice.

La cele mai bune bloguri WordPress sunt mai ales cele despre religie, zodii şi teorii conspiraţioniste. La cele mai bune articole WordPress sunt texte despre Dumnezeu, antihrist, masonerie, A(H1N1). Se mai strecoară ştiri despre o emisiune de bălăcăreală în familie, politică şi economie.

Interesant este că autorii care o caută cu lumânarea printre stele nu depun nici cel mai mic efort să construiască o faţă prietenoasă acestor saituri. Sunt de-a valma, haotice, precum conţinutul. Pentru blogurile religioase, ceva mai aspectuoase, internetul e chiar un miracol. Omul ia aminte la vorbele dumnezeieşti nu doar duminica, la biserică, ci ori de câte ori doreşte.

Din asta înţeleg că cititorii blogurilor de pe această platformă se împart în două cete: credincioşi sau religioşi şi conspiraţionişti. Unii se resemnează, căută mântuirea. Alţii sunt nemulţumiţi de propria condiţie şi se aruncă în cele mai bizare ipoteze.

Mare pondere o au blogurile poetice, cu gânduri rebele, construcţii stilistice simandicoase, aducând dragostea sub privirile noastre. În privinţa acestora, abundă culorile, grija faţă de litere şi aspect. E normal pentru nişte îndrăgostiţi în cap.

 Aşa citesc eu radiografia zilnică a conturilor WordPress. Sigur, sunt şi bloguri cu care te poţi mândri, foarte multe, sper covârşitoare, pe care le citeşti cu plăcere, cu contraargumente.

„Gargui”, proba de simţuri

Mă lupt de vreo două săptămâni cu „Gargui”, de Andrew Davidson, câte o oră-două pe zi, prin tramvaie şi metrou. Am ajuns pe la pagina o sută optzeci şi… Ce-am aflat până acum?

E o carte bine scrisă, deşi i-aş scoate figurile stilistice care sugrumă paragrafele, alea care nu sunt scrie cu furie. Şi mai e foarte bine aşezată, după meşteşugul unui pescar care ştie să aleagă undiţa, să pună nada şi unde să arunce.

A fost prezentată ca o poveste de dragoste care transcende… Deocamdată am citit despre un star porno în ascensiune care, prăfuit de droguri şi înecat în alcool, face accident de maşină şi ajunge o torţă umană, greu de tratat, nu numai de recunoscut.

Aici intervine Marianne Engel, un nume bifat pe rapoartele de psihiatrie, care îi spune, la persoana I, poveşti reale din urmă cu 700 de ani. Dragostea lor, dacă despre ea este vorba în prezentare, mai are să rodească.

Aceste prime pagini mi-au lăsat o senzaţie necunoscută până acum. Detaliile obsedante, în culori şi temperaturi diferite, îţi umplu faţa de crispări, strâmbături, greaţă, zâmbete. Toate în acelaşi timp!

E o carte-test pentru tăria sentimentelor, scrisă cu poftă, de parcă autorul vrea să descopere deznodământul înaintea cititorului. Nu a fost făcută să fie o capodoperă, nici nu va fi. Citiţi-o! Are rostul ei.

Sunteţi vioaie, doamnă!

Din câte am observat cu ochiul liber, băieţii de la timona metrourilor au cam pus ochii serios pe călătorii care intră la limită în tren sau care forţează uşile gata să se închidă.

Cică unul tocmai reuşise să intre cu chiu, cu vai. „Şoferul” n-a stat pe gânduri şi l-a apostrofat cu „Tu vrei amendă de ***milioane de lei!?” Nu ştiam că se dă amendă pentru aşa ceva.

Însă, recent, s-a petrecut şi o situaţie amuzantă. O doamnă bine a prins metroul cu ultimile forţe, dând gata cele două uşi încăpăţânate.

Ce-a zis „şoferul”? Ei, a fost spiritual în ziua aia şi din difuzorul interior s-a auzit: „Felicitări, doamnă!”

*utu-vă „in memoriam”!

Mi s-a spus să nu fiu atât de vulgar în exprimare, mai ales că e vorba de un post despre Mihai Eminescu. Îmi pare rău, dar nu mă pot abţine.

Dacă ar trăi să vadă cum îşi aduc aminte românii de el, Eminescu ar muri. Fie că e vorba de ziua de naştere sau de ziua în care a murit, toţi îi trag cu evenimente „in memoriam”.

Ar trebui să avem sărbători, nu comemorări. „In memoriam” sună a moarte, a destine apuse tragic. M-ar bucura ca astfel de ceremonii să se numească „Gaudeamus igitur”.

Nu sună mai frumos, mai optimist? Parcă îţi mai vine să iei o carte în mână, să-ţi aduci aminte de maestru.

Mihai Eminescu trebuie mai întâi cunoscut, apoi asumat aşa cum a fost el, iar în final celebrat, fără să-i simţim gustul de ofrandă.

În schimb ne trezim cu nişte „bese-n cizmă”, care recită în fiecare an fonfăniţi şi afectaţi, precum bondarul din „Călin (file din poveste)”.

Cum s-au născut omuleţii verzi

O punguţă cu cocaină a fost găsită lângă toaleta din hangarul navetei spaţiale Discovery, aflată la baza NASA din Florida. Culmea, frate! N-o să mai am încredere niciodată în americani când vorbesc de obiecte zburătoare neidentificate.

S-a întâmplat după ce sărmana NASA abia a scăpat de un scandal cu petreceri şi plecări în spaţiu ale astronauţilor sub influenţa alcoolului. Consecinţele sunt dezastruoase: nu mai cred în omuleţi verzi.