M-a sunat şi Andreea!

Cea mai urâtă făptură digitală m-a apelat pe telefonul mobil. „Bună ziua! Sunt Andreea şi voi fi ghidul dumneavoastră în reţeaua…”  Spun urâtă pentru că e chiar urâtă. Uitaţi-vă pe vodafone.ro!

Şi-au tras o gagică pixelată şi insipidă, noua voce de la Relaţii Clienţi. I-ar fi ruşine lui Al Pacino, care a făcut o minune de fătucă din „S1m0ne“…

Relaţia noastră începuse deja prost. Apelasem gratuitul *222 ca să-mi suspend internetul pe mobil. N-a reuşit să mă direcţioneze spre o persoană vie, cu minte proprie. Aşa că am sunat, cu bani, la un alt număr şi m-a lămurit un băiat. M-am plâns lui de necazul cu Andreea şi l-am simţit că a zâmbit. Ştie şi el ce-i poate pielea…

După toată această aventură, mă sună Andreea – cum spuneam – şi îmi cere 10 minute din viaţă să-i răspund la nişte întrebări. Să te sune o roboţică… M-am simţit trădat. Sigur vorbea cu alţii în acelaşi timp.

Întrebările erau legate de ea şi de cum se descurcă în noua funcţie. Prost, fată! Ţi-ai luat diploma la Distanţă şi munceşti tot la distanţă.

Şi ca să închei ziua în acelaşi ton, m-a sunat şi o domnişoară de la Departamentul Plăţi, care m-a ruşinat că n-am plătit factura, emisă pe 8. Ştiu, domnişoară, o plătesc când iau banii. Sau când am chef să intru în mallul aflat la o incredibilă distanţă de 100 de metri de mine.

Terorismul simţurilor

Când credeam că suntem cât de cât în siguranţă pe aeroporturi şi în avioane, mai ales că guvernele – nu şi cel român – bagă bani grei în sistemele de securitate, ne confruntăm cu o altă categorie de agresori.

Aceştia sunt din ordinul Nespălaţilor şi propovăduiesc falimentul firmelor care fac săpun şi al distribuitorilor de apă caldă.

Unul dintre adepţi, un american, a fost dat jos dintr-un avion al Air Canada Jazz pentru că le mutase nasurile călătorilor, iar aceştia nu le mai găseau. Le era frică să nu rămână cu putoarea în ele.

Comandanţii navei erau oripilaţi şi că pasagerii, în loc să-şi vadă de ale lor, făceau schimb de păreri despre mirosuri, prefigurând un monopol pe cele câteva ore plictisitoare de zbor.

Asta mi-aduce aminte de un vecin de scaun care m-a însoţit cu avionul până la Berlin. Slăbănog, bărbos, genul taliban, cu geacă de trening şi pantaloni trei sferturi. N-avea bagaj. Cred că a vrut să se urce în 331. Fiind în şlapi cu şnur, i se vedea părul de pe laba piciorului. Ca lu’ domnu’ Frodo.

A dormit de când s-a urcat. S-a trezit cu 10 minute înainte de aterizare şi a cerut de mâncare: „Cum? Nu daţi mâncare? Da’ ce fel de avion e ăsta?” „Un pahar de apă vă putem da”, zice stuardeza. „Apă? Bine…” Avionul era low-cost, evident. Bine că n-a pus-o pe femeie să danseze din buric cu boneta pe cap şi paraşuta la spinare.

Despre ziare

Un ziar făcut ghemotoc fără pic de talent zăcea aruncat în zăpada murdărită de milioane de tălpi. Cum a ajuns acolo?

 E unşpe fără ceva şi în hala de birouri miroase a cafea din toate părţile. Cafea ieftină de tonomat, cafea la filtru. Cafea, cola, sucuri şi ceai umplu mesele. Vocile se alintă din ce în ce mai pronunţat, pe măsură ce spaţiul se aglomerează şi se strâmtează.

Unii aleargă pe trasee ştiute. Alţii dau grăbiţi din degete, iar tastatura se deformează din secundă în secundă. Pagina albă de pe ecranul din faţa lor cedează invaziei de semne mici şi negre care se îndreaptă, organizat, spre partea de jos. E oarecum linişte.

E unşpe fix şi începe şedinţa. Oarecum, linişte nu mai e. Zeci de pagini-oglindă imaginare, aşezate inginereşte pe o pagină mai mare, se umplu cu litere scrise în grabă. Din pix, de data asta. O oră, două ore. Se vorbeşte mult, se argumentează, se ceartă, se râde. Se pleacă. Totul e aranjat.

Nimic nu e sigur. Se schimbă opinii, subiecte, priviri. Toate la cald, dar aerul e din ce în ce mai fierbinte. E bine aşa. Ba nu e bine. Să faceţi aia! V-am spus să faceţi aia! Nu, nu rămâne aşa. Vorbim, poate se schimbă ceva. Renunţăm, a apărut altceva. Aşa dau toţi, contează unghiul. Şi dacă nu se înţelege?

Nimeni nu mai e cel de la ora unşpe. Forfotă şi muncă. Dar la un moment dat, în miez de după-amiază, nimeni nu mai mişcă. Clicuri, taste.

S-au strâns deja sute de mii, milioane, poate, de semne mici şi negre. Aşezate organizat, fiecare într-un ungher anume, semnele sunt înşirate colorat, ba mai mici, ba mai mari, pe ecranele cu ochelari de cal. Printre ele, oameni de tot felul. Oameni răi şi oameni buni. Figurile li se luminează, sunt tăiaţi cu o săgeată,, mângăiaţi cu o perie. Aşa e bine.

Începe să se audă cronometrul. Spre zero. Se urlă cu calm şi se scuză. Nu mai e mult până familiile de semne să pornească prin cabluri către o altă hală.  Oameni pentru care noaptea este totuna cu ziua de când becurile nu s-au mai dat jos din tavan stau încruntaţi peste mesele lor, peste ecranele lor şi transformă semnele în zeci, sute de mii de gemeni, răspândind vestea. Alţi oameni fără somn aleargă cu maşinile, bufnesc pachetele bine legate şi duc vestea mai departe.

Chioşcurile, ca nişte garsoniere de stradă, locuite pe bani de oameni ca noi, stau nemişcate în faţa celor care întind mâna şi care oferă la schimb pentru paginile cu semnele muncite ieri ba o monedă, ba o bancnotă. Fâşâie peste tot: pe stradă, în tramvaie, autobuze, troleibuze, metrou, în alte birouri. Apar şi efectele: zâmbete, mirare, furie, indiferenţă.

Munca din spatele unui ziar este colosală, chiar dacă eşti mai puţin sau mai mult implicat. Aşa că, măcar pentru asta, nu mai arunca în p**a mea ziarele pe jos!

Oamenii de la metrou

Angajaţii Metrorex Bucureşti sunt poezie necenzurată. D-asta am şi încercat să le scriu câteva gânduri bune. Sunt superbi în toată regula. Vorbesc pe peroane sau în trenuri de parcă sunt la ei acasă, în hol, înainte să le plece musafirii. Partenerii lor de joacă sunt badigarzii. Aceşti sfincşi stau fix în dreptul găurii unde băgăm zilnic cartela şi vorbesc de cât de şmecher a fost Dan Diaconescu aseară. Iată:

Ei, angajaţii Metrorex,

Sunt litere premiate cu Nobel.

Sunt delicatese de la masa reginei,

Sunt regii junglei urbane,

Sunt ultima picătură de apă din deşertul setos,

Sunt jumătatea iubită a fiecăruia dintre noi,

Sunt voluptoşi.

Suntem norocoşi.

Românii şi OZN-ul

Nişte domni şi chiar o doamnă din Bucureşti se ocupă de studiul obiectelor extraterestre şi al fenomenelor extrasenzoriale. La nivel de hobby. Nu scapă niciun SF ieşit de pe aleile din Hollywood sau orice are legătură cu teoria conspiraţiei.

 Împreună cu alţii formează singura asociaţie de profil legală din ţară. O fac din pasiune, doar atât. Sunt non-profit, deci nu toacă banii nimănui. Mi-au îngăduit şi mie un reportaj, care poate fi citit aici.

M-a sunat Mărioara!

Îmi beam liniştit cafeaua cu ţigara aferentă şi Guerrilla în surdină. Aud că sună fixul. Nu, nu mi s-a părut. Oricum, de mult nu mai sunase.

Mă duc la măsuţă, mă aplec ca în faţa unui cap încoronat. Trebuie s-o fac, firul e atât de încâlcit că dai cu aparatul pe jos dacă tragi tare. Deci, mă aplec, ridic uşor receptorul, ţinând cu mâna de capătul firului care intră în aparat.

Şi zic: „Bună ziua!” Şi aud: „Bună ziua! Mă iertaţi dacă vă deranjez. Sunt Mărioara şi am şi eu o întrebare la dumneavoastră”. „Aşa”, zic eu.

Doamna Mărioara continuă: „Ce părere credeţi dumneavoastră că are Dumnezeu despre toate nenorocirile care se întâmplă în lume”. I-am închis. Poate nu trebuia. Acum mă macină un gând. Dacă era un înger, iar eu am dat-o-n bară ca prostul.

Doamna Mărioara, vă rog, daţi-mi măcar un bip şi promit că nu o să mai închid!