Se-ntâmplă în România, în fiecare an

Nu încerc să fac un bilanţ al acestui an. E o idee care mă apasă de multă vreme. E ca un deja vu. E ceva despre care am mai citit, am mai văzut, am mai auzit pe undeva. Ce să fie? Sunt stări exclusiv negative care persistă, nu evoluează spre ceva mai bun.

Eu, unul dintre cei 22 de milioane de români, câţi suntem, spun că România se schimbă prea încet. Şi nu sunt singurul. Sigur, nu am mai trecut printr-o schimbare de sistem politic, social etc precum în 1989. Dar, totuşi, îmi doresc ca ţara să crească mai repede.

1989 ne-a găsit în curul gol. Cum aşa? Păi foarte bine: utilajele din fabrici erau depreciate moral şi fizic, erau necompetitive cu Vestul, eram lipsiţi de informaţii şi noutăţi în toate domeniile. Şi multe alte lipsuri. Revoluţia ne-a prins, deci, în izmene. Am făcut ce-am ştiut mai bine: bişniţă de chioşc, cu eugenii şi ţigări, şi alte asemenea afaceri mici. Ce să faci altceva, că în 50 de ani de comunism spiritul antreprenorial a fost sugrumat?!

Ca să nu mai bat mult câmpii, revin la ideea din primul paragraf: am impresia că ne schimbăm prea greu. Am scăpat de sub bici, iar acum parcă ne facem de cap. N-ascultăm de nimeni, nu ne sperie nicio criză, nimic. Suntem greu de strunit. Iar buba mare e localizată sus, în clasa politică, dornică să ne conducă.

Spuneam că se întâmplă în fiecare an acelaşi lucru. Ei bine iată:

- inundaţiile distrug case şi familii, acolo unde nimeni nu e în stare să facă diguri sau să-i mute pe oameni forţat în locuri mai sigure.

- ne aducem aminte, cam prin primăvară, că trebuie să ne vină turişti, că doar avem o ţară frumoasă; dar câţi vor veni anul acesta, mai mulţi, mai puţini?; nu ştim, dar ne punem problema; şi nici nu se mişcă nimic în sensul ăsta;

- ne dăm seama că nimic din ce politicienii au promis în anul anterior nu vor pune în practică;

- de Crăciun devenim mai buni şi mai darnici, dar în timpul anul bătrânii şi copiii instituţionalizaţi sunt bătaia de joc a autorităţilor;

- ninsorile ne iau pe nepregătite, după ce cu o săptămână înainte primăriile fac un tur de forţă arătând cât de bine sunt dotate firmele de deszăpezire.

Adăugaţi voi altele, că m-am plictisit…

Să plângeţi ca Băsescu în 2004!

Nu, nu v-am înjurat. Vă propun doar o piesă monument, un motto universal:

Daţi alarma pentru piţipoance!

Fraţilor, să le spună cineva fufelor care umblă pe stradă că a venit iarna. Că nu mai avem chef să le vedem bucile când urcă în tramvai, doar pentru că ţin ele neapărat să poate blugi cu talie joasă. Aici insistaţi la başoldine, care arată, indiferent de anotimp, ca dracu în astfel de pantaloni.

Şi să le mai spuneţi bolnavelor sexoase că nici gecile până sub ţâţe nu se poartă iarnă, că ajung betegite şi cocoşate la 30 de ani.  E bine că poartă, totuşi, mănuşi. Era mai bun un costum din două piese: ochelari şi papuci.

Huo!

ce mă enervează ăştia care…

- spun că Ceauşescu era mai bun decât politicienii de astăzi, doar că trebuia să ne dea mai multă mâncare;

- îşi amintesc cu drag de fabricile patriei, unde lucrau pe sponci;

- îl regretă pe Ceauşescu doar pentru că îi băga să muncească undeva, nimeni nu ducea lipsă de nimic;

- cer să se redeschidă fostele întreprinderi, nu contează în ce stare s-au aflat sau se află, ca să nu mai existe şomeri;

- îl consideră doar pe Ceauşescu vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat în comunism, uitând de lingăii de pe lângă el, de cei de pe lângă lingăi şi aşa mai departe.

De ce avem nevoie de eroi

Este cunoscută povestea şefului de post de la Poliţia Transporturi Feroviare din Lehliu Gară. Omul a salvat, cu câteva ajutoare, zeci de persoane din trenul rămas în nămeţii care acoperiseră câmpurile.

Poliţistul este evident un erou naţional. Mesajele postate pe site-urile ziarelor au impresionat. Au cerut să-l ajute cu bani. Românii şi-au înmuiat inimile cu această întâmplare. Ca un antidot pentru individualismul, lipsa de răspundere care ne înconjoară. Revărsarea de simpatie e de înţeles, dar rădăcinile din care se trage acest sentiment sunt foarte adânci.

Am ajuns să apreciem un poliţist care intervine într-o altercaţie pe stradă şi să-l facem erou. Am ajuns să ridicăm în slăvi un primar şi ne vindem lui propria conştiinţă pentru că repară străzile şi face curat. Am ajuns să copleşim cu atenţii un medic, un funcţionar pentru că ne-a operat, ne-a rezolvat o problemă. E treaba lor să îndeplinească toate astea, d-aia au fost aleşi, numiţi, angajaţi acolo.

Există eroi şi există oameni care doar îşi fac meseria cu inima.

Ce-mi doresc eu mie

este ca, la concertul de la Bucureşti, Metallica să înceapă şoul cu Blackened. Adică aşa:

E oficial: AC/DC în România!

AC/DC, una dintre legendele rock ale tuturor timpurilor trecute şi viitoare, vine anul viitor la Bucureşti. Vestea ne-a dat-o promoterul Marcel Avram, care este organizator al evenimentului împreună cu D&D East Entertainment. Detalii despre data şi locul concertului, preţurile biletelor aici.

Pata de seară

Sunt bolnav. Mi-o spune cineva destul de des… Dar am constatat că aşa este: mi se pune pata pe te miri ce, pe ceva ce alţii nici măcar nu bagă în seamă sau la care râd superior.

Citez din Agerpres: „Reprezentanţii autorităţilor judeţene ieşene au inaugurat, vineri, drumul spre una dintre cele mai vizitate lăcaşuri de cult din Moldova, mănăstirea Hadâmbu“.

Pe bune! Azi, 11 decembrie 2009, în capitala Moldovei turistice, de la Ştefan moştenire! 7 kilometri! Futu-i, ar zice ardeleanul, câtă viteză la moldovenii ăştia.

Vi-i imaginaţi: îmbrăcaţi la patru ace, râzând, cu foarfeca în mână, cu câteva piariste în preajmă, ca să ţină pernuţa festivă. Cum inaugurează ei, lovi-i-ar sănătatea!

Domnilor, inaugurarea nu se justifică pentru un pişat de şanţ în care să se scurgă apa de ploaie, nici pentru un drum atât de necesar în mediul rural. Şi nici când destupaţi sticlele la ospeţe. Să fie clar!

Un nou hibrid: intelectualul-porno!

Cum nu se putea mai delicios! Malurile Dâmboviţei mai câştigă un partizan al neghiobiei, al grotescului şi al libidinoşeniei. Horia Roman Patapievici. Trei nume, câte nume!

Cu cât har a dat el un interviu în La Vanguardia, Spania, spunând că ştie de o casetă cu sex oral şi Geoană, pe care ar avea-o Băsescu…

Acum, ori credea că în România lumea nu citeşte publicaţii internaţionale, ci doar domnia sa intelectualul, ori a vrut să facă asta. Prost nu-l cred, deci mai credibilă e a doua variantă.

Patapievici s-a coborât într-atât, încât a atins podiumul construit de societatea manelizată, la etajul subcultural.

Nu-i nimic. Îl felicităm pentru noul statut. Îi va avea colegi pe veşnicii: profesoara-porno, piticul-porno, herstilista-porno, crescătorul-de-hamsteri-porno, cultivatorul-de-căpşuni-porno, căluţul-roz-nazist-porno.

L*barii din fotbal

Messi înscrie în meciul Dinamo Kiev – Barcelona (1-2) cu un şut superb din lovitură liberă. Doar pe un site, clipul a avut 1.909.797 de vizualizări. Cum să nu iubeşti sportul-rege, sportul-preşedinte sau cum i se mai spune, când vezi că fiecare mişcare în teren face istorie?

Pe când ai noştri… Eheheeeeee, ai noştri sunt nişte l*bari, care se mai şi laudă cu una mică la colţ de stradă.

Pe televizoarele din metrou era vineri o ştire scurtă. Nu am verificat informaţia, dar pare credibilă, cunoscând plutoanele de dobitoci de pe stadioane.

Se ştie, Cristi Tănase, cel mai recent l*bar din fotbal, ăla cu bomba sexi – dreaq s-o ia -, s-a spart în figuri într-un club. Mă rog, cum altfel…

Clubul Steaua a anunţat că-l vinde, iar colegii i-au făcut o primire la vestiar lui Tănase cu manele şi bani aruncaţi. Nu, nu l-au ironizat, departe de ei aşa ceva. Au făcut-o din solidaritate, în ciuda neamului. Încă o dată: l*barilor!